Bravo, campeon!

Bravo, campeon! Memorialul agoniei \n \n Adunati laolalta atatia muribunzi in acelasi spital, fara sedative ar crea o atmosfera de infern. Durerile atroce, raul care-i macina pe dinlauntru ar putea sa incendieze cu focul lor acest loc. Multi au vedenii, iar daca nu li s-ar induce somnul, moleseala, anestezia, vedeniile lor s-ar aglomera atat de mult, incat ar umple saloanele, holurile, intreg spitalul, s-ar alia in carduri, gasti, triburi, armate intregi care ar incepe sa se razboiasca intre ele, ar pune stapanire pe spital, ar lua captivi, ar alunga sau ar jertfi doctorii si asistentele, i-ar goni pe insotitorii muribunzilor afara ori i-ar jupui de vii, iar de la o vreme gherila vedeniilor ar porni in mars spre cucerirea lumii din afara spitalului, a cartierului, a orasului, a intregului univers. \n \n ... Dar asa, e liniste. La ora trei noaptea pe hol nu se aude un malc. Bolnavii sufera decent. Muribunzii isi trag agonia in liniste, somnolenti, nauci sau sedati cu totul. In solemnitatea artificiala a acelei linisti controlate chimic si tehnic, totusi cand si cand se aud vaiete, icnete, oftari prelungi, gafaituri si horcaituri prin cate-un salon. Asistentele si infirmierele schimba perfuziile inainte de miezul noptii, ii spala pe bolnavi, pregatindu-i de noapte, cate unuia ii injecteaza calmant in vena, ca sa poata dormi ori macar sa nu se framante prea tare, iau teste de glicemie, temperatura, fac injectii, inlocuiesc pungile cu urina, impart pastile, dupa care se retrag, iar viata muribunzilor merge inainte prin furcile suferintei anesteziate, mute, pentru inca niste ore, pentru unii dintre ei pana dimineata, cand aceleasi asistente si infirmiere la ora sase vor repeta operatiunile. \n E o colonie de agonici placizi, paziti de tuburi de oxigen si perfuzii ca de niste ingeri strajeri. Acesti ingeri mecanici le picura balsam in vena, ca sa le ostoiasca durerea, sa-i invaluie somnul cu faldurile lui zdrelite, le sufla boare subtire de viata in nari cat sa le mai tina sufletul lipit de plamani, de inima, de sange, de nervi si de oase inca un pic de vreme. Cu capetele infundate-n perna si gurile cascate, bolnavii rasufla greu, iar de la raul ce colcaie-n organe, in vintrele si oasele amortite de leacuri, aerul se invineteste in jurul gurii lor, peste fetele lor duhneste apasarea agoniei inecate, iar ochii sufletelor le sunt incercanati de durere si neputinta.