Cand parintele bun moare - Teodora-Nicoleta Maier — Teodora Nicoleta Maier

Cand parintele bun moare, nu-ti ramane decat sa traiesti cu ce sau cine ti-a mai ramas: celalalt parinte. Cu ecuson de TATA in piept - scris cu litere de tipar - dar cu inversunarea unui profesor respectat din vremea comunista, care nu s-a sfiit niciodata sa aplice regula de 3 simpla: tipatul la orice ora, palma cand n-ai ascultat si cureaua cand ai gresit. Iar daca nici el nu te vrea, salvarea-ti ramane la bunici. Bunicii paterni. Pentru ca si cu ei ai locuit, deci ca plan B sunt mai mult decat nimic si mai putin decat le-a oferit viata prietenilor tai: o mama. Pe masura ce rasfoim paginile, suntem martori la suferinta tinerei Ana. Ii vom cunoaste familia disfunctionala, urmele suferintei, dar ii vom vedea si calitatile de mic filosof care infrunta viata cu frica in suflet, dar cu mult curaj in fapte. Odata ce termina clasa a XII-a, Ana are doua variante: fie ramane la tara sa-i ajute pe bunici cu treburile casei, fie merge la universitate si se calugareste. Pentru protagonista nu exista decat a doua varianta, dar usor stilizata: universitate si maritis. Isi doreste o relatie de basm, un print pe cal alb care sa o salveze de parinti (mama vitrega si tatal agresiv). C'est cliche. Insa, pentru ca istoria se repeta, ea nu se alege decat cu un iubit impulsiv, alcoolic si bataus. El stie cum sa puna problemele in fata iubitei sale, motiv pentru care Ana face tot ce i se cere. Si se reintoarce la el de fiecare data. Cu toate acestea, pentru ca orice inceput are si un sfarsit, ultima interactiune dintre cei doi se sfarseste tragic. Ana isi primeste raspunsul la intrebarea care-i leviteaza deasupra capului inca de cand a inceput sa priceapa primele cuvinte. Desigur, fara ca ea sa stie de existenta ei. Fara sa banuiasca o clipa. Ca o eticheta pe care scrie „prost”, lipita pe spatele tau in liniste de catre un coleg de clasa mai creativ. Cei din jurul tau stiu de existenta ei, dar tu nu. Vezi consecintele, dar nu stii de la ce. Si nici nu te intrebi. Pentru ca mereu s-a ras de tine, deci nu mai are rost sa-ti ridici umerii a mirare.