Ce se-aude la a doua vedere — Cosmin Ardeleanu

Ce se-aude la a doua vedere / O prezentare muzicala a scenografiei de teatru De ce cred ca merita citita cartea mea? Cu alte cuvinte, de ce am scris-o? Ce castiga cineva care o parcurge? In primul rand, cititorul, care probabil e si spectator de teatru, are parte de o calatorie neobisnuita. Fiindca discursul la care asista nu se petrece intr-un spatiu public, pe scena, ci in culise, in sali de repetitii si in ateliere. Acolo unde ideile nu se declama cu siguranta oratorului erudit, ci cu ingrijorarea artistului care ridica spectacole traversand mari indoieli, pomenindu-se zilnic inaintea unor decizii de care depinde parca intreaga lui viata. Cartea mea este astfel o invitatie in cel mai intim colt al atelierului cuiva care face teatru. Cititorul se va intalni pe urma cu o bizarerie: fiindca muzica a fost prima dintre pasiunile mele, mi-a venit ideea de a-mi comenta meseria rasfoind tot felul de partituri. M-am intrebat daca s-ar fi putut dezlega vreun mister constructiv al reusitei doar ascultand cu atentie muzica buna. Stiam de la bun inceput ca niciun regizor, scriitor sau compozitor nu detine vreo reteta pentru izbanda, fie ea un spectacol, un roman, o sonata sau o piesa de pe un album pop. Dac-ar fi asa de simplu, am fi inconjurati numai de capodopere. Ceva inexplicabil pare sa lege enigmatic materialul produselor reusite pe masura ce sunt inventate. Daca le privim insa cu interes, putem surprinde uneori cateva dintre mecanismele care, dandu-le viata, pornesc spectacolele, piesele muzicale si romanele sa comunice cu privitorii, ascultatorii si cititorii lor. Iar lucrarile muzicale, fiind formulate intr-o limba pe care o intelege toata lumea, mi se aratau, cu cat le scotoceam mai bine, cele mai prietenoase, volubile, descuiate si sincere. Am observat astfel ca arhitectura unei sonate reusite seamana uluitor cu alcatuirea unui spectacol de teatru bun. Descoperirea mea, fireste, nu-i garanteaza niciunui scenograf sau regizor vreun triumf: cartea de fata nu e un manual. Este insa o provocare fantezista care asaza o lupa peste materiile teatrului si muzicii, aducandu-le pentru prima oara, din cate stiu eu, una langa cealalta. Celebrand aceasta mezalianta, am scos la iveala unele intelesuri noi, si ale muzicii, si ale teatrului, dar mai ales altele nebanuite, ale meseriei mele. Aceasta nu inseamna c-am devenit imediat un scenograf mai bun. Fiindca descoperind secrete ale victoriilor estetice, colectionand posibile solutii constructive, obtinand deci "raspunsuri", intr-un fel curios, necunoscutul s-a cascat si mai grozav. Aceasta oroare a nestiutului, cu care se insoteste zilnic fiecare artist, se preface insa, pe masura ce e acceptata, in partenerul sau de nadejde. Caci devenirea oricui nu se petrece niciodata in vacante, ci numai in preajma incercarilor. Revelatiile pe care le insir in aceasta carte, in loc sa lamureasca enigme, formuleaza o gramada de intrebari. Invit asadar cititorul la un studiu neobisnuit, la sfarsitul caruia, in loc sa stie mai mult, va descoperi ca stie foarte putin, la fel de putin ca autorul. Fiindca nici recompensa efortului meu, dincolo de o oarecare gimnastica intelectuala, n-a fost cunoasterea, ci chestionarea. Certitudinea, atata cata mai aveam la inceput, a fost inlocuita cu interogatia. Iar acest schimb este de fiecare data si profitabil, si agreabil. Cine n-ar inlocui imediat un disc de muzica patriotica, plin de imnuri militante care doar proclama convingeri, cu un album de piese cu mai multe intelesuri,