Clipa povestilor pierdute - Annamaria Gozzi, Monica morini

Omul nu este numai o fiinta sociala, ci si o "creatura" a povestilor. Acestea inrauresc aproape fiecare aspect al existentei noastre,putand fi lecturate in paginile cartilor de istorie, pe fundalul reclamelor la bijuterii sau in interactiunea cu celalalt. Si, fie ca vorbim despre piatra, ca mijloc de expunere al narativului, ori vorbim despre ecran, a crea si a consuma povesti translateaza aceeasi nevoie fundamentala. Cu alte cuvinte, suntem in masura in care povestim sau in masura in careni se povesteste. Dar, cum am fi, daca nu (ni) s-ar mai povesti? Ei bine, naratiunea "Clipa povestilor pierdute", scrisa de Annamaria Gozzi si Monica Morini si ilustrata de Daniela Iride Murgia, ne ofera perspectiva fictionala a unui astfel de univers distopic. Expozitiunea plasata intr-un illo temporene infatiseaza o prima realitate in care povestile pleaca la plimbare purtate de vant, in timp ce oamenii, animalele si pasarile sunt protejati de cuvintele care povestesc. Dar, treptat, acestea incep sa isi piarda vigoarea si semnificatiile si, odata cu ele, si sensul. In derularea evenimentelor, intriga naratiunii este declansata de aparitia stranie a Saltimbancului si a Gastei, in piata din satul Tarot. In aerul racoros al serii de vara, Saltimbancul si Gasca le arata trecatorilor un afis pe care sta scris cuvantul "bicicleta". Timpul trece, iar intr-o zi, la vederea placardei, o doamna isi aminteste de o bicicleta rosie trecand prin acel loc. Tot de o bicicleta isi aminteste si un copil, iar intre cei doi se iveste scanteia unui dialog. Saltimbancul asculta discutia celor doi si, inspirat de fluxul conversational, lanseaza o noua provocare pentru memorie si pentru cuvant - sintagma ,"pot sa fac". Noul context atrage un batran, iar sirul destainuirilor continua. Rand pe rand, cuvinte precum "frica", "muzica" ori ,"iubire" se evidentiaza si devin subiecte de introspectie, invitandu-i pe trecatori la fascinante peregrinari lingvistice mentale. Si totusi, care este miza acestui joc si ce efecte are el asupra locuitorilor satului Tarot? Pentru a intelege acceptiile desfasurarii epice si ale deznodamantului, trebuie sa zabovim putin si asupra poeziei care deschide si inchide usa lumii fictionale, adica prologul si epilogul naratiunii Clipa povestilor pierdute. Astfel, prin cele patru versuri, naratorul se adreseaza in mod direct cititorului, provocandu-l si angrenandu-l intr-o aventura a imaginarului - evadarea in lumea povestilor, prin intermediul cuvantului. Ideea necesitatii dialogului, a comunicarii,este apoi translatata in piata din satul Tarot, spatiul fictiv in care se problematizeaza consecintele golirii de continut ale cuvintelor. Ajunsi aici, Saltimbancul si Gasca fredoneaza versurile care amintesc de legenda simbiotica dintre poveste, cuvant si existenta, facand trimitere la armonia originara de-acum risipita. In acest context, cuvintelor lor devin si o incantatie in incercarea de a recupera randuiala unui timp pierdut, in timp ce sosirea lor in cadrul comunitatii are menirea de a restabili coeziunea de odinioara. Din acest punct de vedere, prezenta Saltimbancului si a Gastei capata valente catharctice, vindecatoare, deoarece cuvintele propuse de acestia anuleaza barierele de comunicare simijlocesc iar interactiunea dintre locuitorii satului. Aceste doua personaje devin maestri de ceremonie intr-un joc ritualic menit sa aseze armonia intre semeni, restituind totodata semnificatia cuvintelor in/prin contextul povestilor. Si, fie ca vorbim despre s