Despre armeni, cu dor — Andreea Pavel

Topografia memoriei armenesti din orasul la malul marii si din povestile adunate de Andreea Pavel este identica cu ceea ce au insemnat primele mele curiozitati legate de ceea ce vezi in afara casei: strada Stefan cel Mare, casele ingrijite pana la detaliu de pe arterele din centrul orasului, cu oameni vorbind in limbi necunoscute mie, tihna Levantului si iuresul unui mare port, adunate laolalta in mirosuri ale copilariei pe care nu le voi uita niciodata. Cum sa nu inteleg, deci, o copilarie la Constanta legata de armeni? Fondul iremediabil subiectiv al memoriei este un fel de a face curat in istoria mizeriei. Dupa mai bine de un secol, cand cosmarurile s-au mai estompat, cand personajele principale ale actiunii nu mai pot vorbi, din tragedia de la 1915 ramane ceea ce, in timp, s-a transmis, s-a transformat si a fost prelucrat. Memoria, de data aceasta, nu este o forma de justitie ci, mai degraba, o mana intinsa spre fiecare cititor: sa nu uiti. Si sa nu repeti. - Florin Anghel Am aproape 30 de ani si astea sunt primele mele amintiri cu armeni. Sunt armenii care mi-au marcat viata, mi-au oprit si mi-au pornit Timpul, mi-au deschis porti la momentul potrivit si m-au oprit sau m-au pornit in cautarea mea. Nenea Edi si nenea Aris Sarchizian, nenea Aram Sislian si preotul Avedis Mandalian. Am amintiri neplacute din cresa, indulcite de inghetatele unui ceasornicar armean. Am absolvit un liceu elitist de matematica – informatica, cu norocul de a face literatura in cenacluri la care participam datorita intelepciunii unui paznic armean. Si m-am descotorosit de povara unei institutii imbatranite datorita unui preot armean care a slujit pentru cel mai vechi popor crestin din lume. Si pentru mine. Asta este povestea mea si a armenilor care s-au refugiat in tara mea. - Andreea Pavel