Despre gnoza si gnosticism

Despre gnoza si gnosticism. Text si comentarii de Henri-Charles Puech. Volumul I al seriei In cautarea gnozei \n \n Gnoza este asadar «cunoasterea» a ceva (a lui Dumnezeu sau a unei proprietati a lui Dumnezeu), cunoastere care, odata ce a fost data, este imediata si absoluta, transcendenta fata de simpla credinta (pistis), cunoastere a Vietii si a Luminii si care este ea insasi Viata si Lumina – intr‑un cuvant, cunoastere care este viziune, revelatie si har, harisma (charisma), adevar absolut inteles printr‑un act mistic sau incredintat de un hieros logos, scriere sacra sau initiere in misterii. Pe de alta parte, in foarte numeroasele si diferitele manifestari pe care le ofera in istorie si care, in anumite cazuri, au avut posibilitatea sa fie independente unele de altele, atitudinea gnostica se dovedeste coerenta, unitara si constanta, reprezentand prin aceasta un tip distinct si original de religiozitate. Astfel, Gnoza poate si trebuie sa fie considerata drept un fenomen particular, comun diferitelor domenii ale istoriei religiilor si, in acest fel, general. Acesta este felul in care intentionam sa o studiem aici, cautand sa descoperim structura care ii defineste esenta, elementele ce o alcatuiesc si modul in care acestea se articuleaza unul de celalalt, mecanismele ce o determina, experientele si exigentele la care raspunde; pe scurt, incercand sa o intelegem atat in ea insasi, cat si prin ea insasi si sa pricepem in ce sens speculatiile, temele, miturile si riturile care ii alcatuiesc materia sunt ordonate in vederea unei nevoi de mantuire individuala pe care o traduc si, in ansamblu, o satisfac. Gnoza nu exista in sine, independent de expresiile ei, in afara „gnozelor” si a gnosticilor. "Eu sunt in lume, dar nu sunt al lumii. [...] Voi sunteti nemuritori inca de la inceput, voi sunteti fiii Vietii vesnice si ati vrea sa stapaniti moartea ca sa o frangeti si sa o biruiti, ca moartea sa moara in voi si prin voi. Pentru ca atunci cand descompuneti lumea fara ca voi insiva sa fiti descompusi, sunteti stapanii intregii creatii si ai intregii decaderi. [...] Cine este responsabil pentru acest kosmos (pe care gnosticul il percepe ca ktisis, creatie)? Cine a facut lumea si mi‑a impus existenta in lume si cine ma va salva de aceasta fatalitate, de aceasta servitute, de aceasta neliniste si de aceste suferinte, de raul pe care il indur, amestecat cum sunt in lume? Nu poate fi una si aceeasi fiinta. Cel care poarta responsabilitatea lumii si a raului nu poate elibera de lume si de rau; Mantuitorul nu poate fi Creatorul. Sfarsim astfel intr‑o alta chestiune, la fel de esentiala: problema celor doi dumnezei.”