Despre pocainta — Sfantul Ambrozie Cel Mare

A stiut Ieremia in Plangerile sale ca tare este leacul pocaintei ce-a facut-o in numele Ierusalimului. Chiar si pe Ierusalimul ce se pocaieste il indeamna zicand: Noaptea plange intruna cu lacrimi pe obraz si dintre toti cati o iubeau, nici unul n-o mai mangaie. Toate caile Sionului sunt pline de jale (Plang. 1, 2-4). \n \n Si a adaugat: Pentru aceasta eu plang mereu, din ochii mei izvorasc lacrimi, caci departe de mine este Mangaietorul (Plang. 1, 16 ; Iov 16, 16). \n \n Intelegem ca acesta socotea el a fi varful prea-infricosat al relelor sale, acela ca lipsea Cel care-l mangaia pe cel intristat. Cum de lepadati mangaierea, tocmai voi, cei ce tagaduiti si nadejdea in usurarea pocaintei? Dar sa auda cei ce se pocaiesc, cum ar trebui sa o faca, cu cata ravna, cu ce simtire, cu ce incordare a mintii, cu ce zbucium al rarunchilor celor mai dinlauntru, cu ce schimbare a inimii: Vezi, Doamne, cat sunt de stramtorat, launtrul meu arde! Inima mea se zbuciuma in trupul meu (Plang. 1, 20). \n \n Ai luat aminte la incordarea sufletului, la credinta mintii, cunoaste acum si asezarea trupului: Stau la pamant si tac batranii fiicei Sionului; pe capul lor si-au pus tarana si s-au incins cu sac; la pamant isi pleaca fecioarele Ierusalimului capetele lor. Ochii mei se sfarsesc de plans, launtrul meu arde ca vapaia, maruntaiele mele fierb sifierea mi se varsa pe pamant (Plang. 2, 10-11; Iov. 16, 16).