Dezradacinatii

Dezradacinatii este un roman al memoriei, al exilului interior, in care povestile se leaga printr-o retea de destine frante si cautari obsesive. Sophie, o jurnalista franceza, investigheaza o disparitie misterioasa din Romania anilor '80, scormonind printre marturii si secrete in cautarea unor raspunsuri care au intarziat zeci de ani. Si ajunge si ea prinsa intr-o structura de legaturi bazate pe absente, alaturi de Ana, familia acesteia si locotenentul Sebastian Popa - cel care a anchetat cazul. Atmosfera rece iti da acea senzatie nelinistitoare ca ceva fundamental e gresit, dar nu poti spune exact ce. Ajuta la asta si padurea din Govora - un personaj in sine - care absoarbe, ascunde si confera povestii o aura aproape mitologica, amintind de Twin Peaks. Raul din Dezradacinatii nu apartine unui singur om. E difuz, pretutindeni. In sistem, in ceea ce nu se spune si, cel mai mult, in ceea ce lipseste - disparitia Anei devine un instrument de tortura pentru toti ceilalti. Ceausoglu speculeaza cu finete psihologica, in stil cinematic, fragilitatea oamenilor marcati de aceasta cronologie a absentelor, a cautarilor si incercarilor de a aranja piesele trecutului pentru a umple goluri investigative si identitare. Fara sa dau spoilere, spun doar ca anumite alegeri pe care personajele le fac uimesc prin cruzimea lor rece, calculata, dezvaluind acte de putere cu impact devastator. Iar asta, in final, te lasa doar cu si mai multe intrebari. Ca si in Austerlitz-ul lui Sebald si Sfarsitul lui Bartis, si in Dezradacinatii trecutul e un teritoriu nesigur, obsesiv si obsedant, iar Ceausoglu il cartografiaza cu o precizie nelinistitoare. Un thriller ambitios, care subliniaza ca putem fi definiti nu doar de alegerile noastre, ci si de ceea ce am pierdut si de ceea ce nu am fost lasati sa devenim. - Livia Stefan O zi frumoasa, dintr-un septembrie neobisnuit de cald, in care n-aveam cine stie ce de facut si totul era perfect. Ne-am dus la Lactobarul din Sarindar, unde am mancat cornuri calde inmuiate in smantana acrisoara si am baut lapte cu cacao. Am imprumutat un ziar de la un barbat cu palarie, care manca omleta si bea cafea neagra ,ceea ce as fi facut si eu in orice alta zi in afara de asta, in care speram sa ma acopere si pe mine mirosul de lapte dulce al pielii celor doua, care nici macar nu-mi mai pareau doua, ci una singura. Recunosc ca eram geloasa pe relatia lor si mi-as fi dorit sa ma var si eu in acea piele, asa cum ne bagasem cu o noapte in urma sub aceeasi patura. - Catalin Ceausoglu