Dialog epistolar cu Nae Antonescu

Profesorul Nae Antonescu in corespondenta cu "A opta minune a lumii" \n \n La inceputul secolului al XXI‑lea, interesul pentru genul literar memorialistic - fie notele de calatorie, fie epistolele sau interviurile - ne apare tot mai manifest. Cititorul zilelor noastre duce o viata alerta, nemaifiind dispus sa caute imaginea realitatii invaluita in coaja unor transfigurari estetice, asa cum, robit de telefon, asteapta doar informatie rapida, servita instantaneu. Nu mai este timp la tinerii de astazi pentru asemenea proiectari estetice. Ei prefera nuditatea realitatii, pe care genul memorialistic le‑o ofera cu prisosinta. Ion Dur observa ca "dupa cate se pare, epistolele ne infatiseaza autorul intr‑o lumina mai autentica, si anume, ca un personaj care si‑a lasat pentru un timp masca la garderoba si se plimba printre noi asa cum apare in viata cea de toate zilele si cea de toate noptile. \n \n Istoria epistolei este lunga, daca am exemplifica‑o cu Scrisorile catre Luciliu ale lui Seneca, avand sensul lor moral‑filosofic. Ramanand pe aceeasi linie tematica, ajungem pana la Descartes si Leibniz. Fiecare epoca, din antichitate pana in prezent, si‑a pus amprenta pe stilul epistolar. In functie de adresant, scrisorile difera tematic si ca modalitate a discursului chiar si la acelasi autor. Ciclul Scrisorilor catre cei de‑acasa al lui Emil Cioran s‑a nascut din dorinta de a‑i informa pe cei dragi cat mai precis, autorul aruncand o lumina asupra propriei activitati, dar si asupra epocii in care traiau membrii familiei in plin socialism romanesc. El se deosebeste radical de corespondenta lui Emil Cioran cu prietenii de idei, precum Constantin Noica, Bucur Tincu, Arsavir Acterian si alti cativa, dialogul lor confesiv dobandind o inaltime atitudinala metafizica. In dialogul sau cu Alina Diaconu, publicista argentiniana de origine romana poposita la Paris in 1985, Emil Cioran opina: "Sunt unele afirmatii pe care le faci in singuratate, ca si cum ai fi Dumnezeu. Scrisul este un act de megalomanie. Il faci ca si cum ti‑ai scrie testamentul. Si atunci, evident ca intr‑un sens absolut, este tot atat de absurd ca si a respira. Cand scrii, te afli singur cu tine insuti, nu gandesti la consecinte, nici la ceilalti. Ca si cum ai sta singur in fata Neantului." Emil Cioran prinsese misterul confesiunii prin cuvant, care atinge o culminatie sacra, definita de el ca "taina dumnezeiasca". \n Exista in lume maniere diferite de a concepe un dialog epistolar. In zilele noastre, in mod uzual, te asezi in fata foii albe ori la computer cand ai de transmis un mesaj important pentru corespondentul tau. De cele mai multe ori consemnezi intamplari si evenimente recente ori anunti unele viitoare, daca nu cumva scopul pragmatic al initiativei este cel de a transmite sfaturi practice. Asadar, ramai in plina realitate. Oricum, in functie de target, dai sau nu importanta si formei in care te exprimi. Dar tocmai in asemenea situatii, razbate din formulari cate ceva din caracterul autorului, umorul ori lipsa lui, placerea unor formulari sensibile, modul cum te raportezi la realitate. La polul opus, unii autori epistolari elaboreaza indelung enuntul pe o ciorna si, doar cand sunt cu adevarat multumiti, transcriu pe curat scrisoarea care va pleca spre adresant. De ce un asemenea efort? Pentru ca, in aceasta acceptie, scopul eseului conversational este cel de a impresiona pe partenerul de dialog epistolar, fie prin cultura pe care tine sa o etaleze ori ca sa lase impresia de om int