Ecarisaj — Razvan Nicula

Cred ca din clipa in care m-am razvratit mi-a fost sortita pieirea - pieirea aceea nemiloasa, prabusirea, pamantul pe aripi, plumbul pe glezne si sarea in ochi. Cred ca inca de atunci mi-a fost interzis zborul, desi ma minteam, ma minteam cu nerusinare spunandu-mi, in cadere, ca zbor. Caderea nu este zbor, la fel cum agonia nu este viata. In mod ciudat, ma cuprinsese orbirea si, agonizand, mi se parea ca zbor, asa cum in prabusire mi se parea ca traiesc. M-am faramitat, caramida cu caramida, zid cu zid, vointa cu vointa, vis cu vis. Nu stiu daca exista cu adevarat destin - cu atat mai mult cu cat mi se pare ca oamenii sunt responsabili de faptele lor, de trairile lor si, mai ales, de ceea ce devin - dar imi place sa ajung nisip care il blestema, gemand sub o talpa nemiloasa si imaginara. Sau, mint. Cine geme?! Nimeni, inca nu este nicio femeie in patul meu, care parca se prabuseste si el, deopotriva cu mine, in bezna celui mai adanc cosmar pe care il puteam avea vreodata. Candva imi placea sa visez si speram. Priveam lumea in ochi si ma razvrateam sub privirile ei. - [Fragment]