Esenta autismului

\n„Iata, asadar, o ipoteza iesita din comun si o tema de reflectie: deoarece copiii nostri [cu autism] sunt sensibili la ceea ce vad, la sunete, mirosuri s.a.m.d., s-ar putea afla si intr-o mai mare armonie cu lumea spiritelor? Aveti putintica rabdare, sa va explic. Nu, nu sunt plecata cu sorcova…” Asa incepea, pe la sfarsitul lunii martie 2006, o postare pe un forum de discutii despre autism pe internet, lansata de o mama descumpanita dar foarte intuitiva. Mesajul ei se referea la imprejurarile neobisnuite care insoteau viul interes manifestat de fiul ei, de varsta frageda, fata de o fotografie in care aparea strabunicul lui – o ruda pe care copilul nu o intalnise niciodata dar pe care, cu toate acestea, parea sa o „cunoasca”. Mama copilului relata ca fotografia strabunicului ii starnea acestuia zambete si chicoteli (nicio alta fotografie nu avea acest efect asupra lui); ca fiul ei se uita in sus si „urmarea aerul” din casa cu privirea, isi flutura mana in semn de salut spre o persoana invizibila pentru mama lui, dupa care facea cu mana semn de „la revedere”. Mama isi incheia postarea intrebandu-se de ce il aude pe fiul ei, treaz in miez de noapte, hohotind vesel, dupa care, intristat deodata, se tanguie ca „nu mai e” pe masura ce incidentul se estompeaza.\n \n intrebarea ei a trezit un viu interes, iar subiectul de discutie a primit aproape o mie doua sute de clicuri in numai cateva zile, pe masura ce si alte mame se alaturau discutiei – era limpede ca se atinsese o coarda sensibila. (O postare ulterioara pe acelasi subiect a reunit zece pagini si a primit peste trei mii de clicuri!) N-am fost surprins. Observasem – si intuisem – de ceva timp existenta acestui curent de opinie incipient, numai ca acum el capata amploare. Sincronizarea era cat se poate de oportuna; cartea mea, Autismul si legatura cu Dumnezeu urma sa fie publicata cam in aceeasi perioada. Era prima lucrare de acest gen care explora abilitatile spirituale multisenzoriale ale multor persoane senzitive din spectrul autist si continea istorioare practic identice cu mesajele postate pe forumul despre autism, precum si cu postarile care le-au urmat. \n \n intre timp, topicul despre spiritualitate era din ce in ce mai prezent in revistele despre autism. in articolul „Suflete pereche" Chris Dodds, mama baietelului Taylor, scria: „Nu voi uita niciodata seara in care l-am auzit plangand in pat si m-am dus sa vad care era cauza. „Omul n-ar fi trebuit niciodata sa evolueze”, hohotea el. „Devastam planeta si distrugem tot ce este bun in ea.”” Pe atunci, Taylor nu avea decat sapte ani. Keri Bowers - al carei fiu, Taylor Cross, este realizatorul filmului Oamenii normali ma sperie - a descris propria ei epifanie spirituala: „intr-o seara, la scurt timp dupa ce Taylor implinise un an (…) m-am intrebat din nou: „De ce eu, Doamne?” Cu pumnii inclestati, victimizandu-ma, lacrimile imi udau perna. Cum de a putut sa mi se intample tocmai mie asa ceva? si atunci am auzit o voce puternica si totusi linistita, care mi-a transmis: „De ce nu tie, Keri? De ce nu tie?” La inceput am fost uimita, dupa care am avut o revelatie: pentru mine, venise timpul sa invat sa accept.” Chiar si cartea plina de consideratie si pragmatism a Ellenei Notbohm, Zece lucruri pe care orice copil cu autism si-ar dori sa le cunosti, recent aparuta pe atunci, aborda reflectii asemanatoare in ultimul capitol, autoarea intrebandu-se daca nu cumva fiul ei fusese cel care o alesese pe ea sa-i fie mama. \n \n in acelasi timp