Eu ziceam, tu ziceam — Ioan Negru

Inapoi la incantatie! \n Poetul Ioan Negru stie calea, ca nimeni altul. El umbla singur, cu luna-n bat, cantand din frunza buzelor sale o murmurare ca aceea, de zici ca-i de pe alt taram, greu de inteles pana nu te apropii, usor mai apoi. Poemele sale, 33 la numar, merg pe sarma cu ochii inchisi, sprijinindu-se fiecare pe sine si pentru pasul sau, fara sa stie ca-s imponderabile. Dar ce sunt, de fapt, aceste poeme? Nimic alta decat chipurile dragostei, sapate in verb, adanc, sa ramana, ca intr-o fuga a unui componist inconjurat de sirene, ca intr-o zodie a Balantei. In intersectia dintre El si Ea regasim centrul orfic al poeziei. De un dor androgin sufera poetul, pentru ca e singur in arena si declama rolul amandurora: \n \n Eu ziceam ca sunt \n chemarea care ma naste \n Tu ziceam ca esti \n primul tipat \n care naste timpul \n cel vesnic \n si lumea... \n \n Lui ii sta bine cu ceea ce face: el cauta oua de pescarusi in cala corabiei sale. Cand se indeparteaza prea mult de cuvinte, ele tac. Pe un blazon al efemeritatii a toate! (Marcel Mureseanu) \n