Fara margini. Alternante idilice

Gelu Ungureanu este, în acest volum, un poet care contemplă (nietzschean) abisul, pipăie lipsa de contur (fără margini), poetizează fluiditatea (imaginile curg unele din altele ca într-un dicteu, uneori), care reflectă pasager peisajele de pe țărmuri, „de parcă a turbat ceasul din turn, ciupește din ore, de plictiseală ori disperare”. În alte texte, poetul este mai pictural, surprinde câte o „scenă”, și astfel de momente dau pregnanță universului imaginar: „Un înger, într-o ploscă azur, îmi aducea, / cu altă voce, grav, câte-o petală de pian apăsă”. Sau: „mireasa palidă ce-a avut parte de-o nuntă târzie și anemică ar vrea să-mi dea fără ramburs carafa cu senzații?”. Sau: „pianul epuizat”. Un sentiment de revoltă, „dorul de răscoală”, îi spune el, se citește printre rândurile altui tip de poezii, o nemulțumire de ființă stingheră: „Vino cu mine s-aducem înapoi cristelnița secată între botezuri și află că am fost la izvor să mai văd odată cum se stinge pustiul, picătură cu picătură!”. Golul despre care vorbeam se cere completat; „aș deveni om adevărat”, afirmă sentențios. Poezia este, în acest context, un fel de program de recuperare a autenticului, a adevărului. Este numit undeva, în acest volum, contrastul între marea bătălie și o simplă trântă. Am citit volumul ca pe o panoramare a acestei mari bătălii cu limbajul, cu timpul, cu sinele, cu lumea. Luptă „ce vrea să compenseze liniștea ce arde”. Gelu Ungureanu este un poet egal cu sine, dar mereu în stare să ne surprindă, ludic și profund, imaginativ și fervent. - Christian Crăciun