Razboiul fara veac — David Seko

Ceva ne retine in aceste pagini scrise cu o mana prea sigura si o limpezime a gandului neobisnuita la 18 ani, cand, de obicei, vrei sa spui mai mult decat poti. Or, David indrazneste sa-si spuna povestile istorice exact asa cum le imagineaza, fara sa ezite, cu un fel de directete din alte timpuri. Impetuozitatea lui e irezistibila, iar literatura ii cedeaza in acest ceas matinal. E un fapt atat de neobisnuit, incat ne ramane sa speram ca ea sa nu-i fi cedat dintr-un capriciu, ci intr-un moment de mare intuitie, dupa ce a cunoscut toate cedarile si deziluziile de la inceput pana in prezent, cum se spune. - Vasile Popovici \n Mi-e frica de moarte. Adorno spunea ca este o barbarie sa mai scrii poezie dupa Auschwitz. Doar ca mi-e frica sa iau pusca si sa merg pe front. Oricum, sunt incredintat ca as fi omorat in prima batalie. Asadar, am preferat sa scriu aceasta carte. Pentru ca barbar e sa ramai indiferent in fata suferintei. Aproape la fel de barbar ca atunci cand o provoci. Lacrimi, urlete si rugaciuni se gasesc pe fiecare pagina din cuprinsul istoriei. Cu instrumentele fictiunii, cartea incearca sa coboare pe urmele lor. Nu le gaseste inceputul, iar pe parcurs rateaza o majoritate covarsitoare. Gaseste doar cateva momente sangeroase, legate intre ele printr-o suferinta fara margini, care poate nu trebuia pusa in cuvinte. In acelasi timp, nu e drept sa fie uitata. Chiar daca durerea sufletelor zdrobite de razboi e imposibil de cuprins in cinci nuvele. Dar, cu puterile ei limitate, literatura se cuvine sa infrunte barbaria, iar cine simte nevoia sa-si aminteasca ceva ce altii par sa uite, se cuvine s-o faca. Chiar daca il asculta putini si chiar daca, pana la urma, poate ca e mai bine sa puna mana pe pusca. - David Seko