Sovaielnica ursita — Dumitru Viorel Neagu

Când ne apropiem de poezie căutăm, cu variații felurite, să retrăim copleșitoarea bucurie a frumuseții (sub toate formele ei). În acest sens, cărțile semnate de Dumitru Viorel Neagu creează, cu limpezime și pricepere în ceea ce privește limbajul poematic, un univers insolit, în care alegoriile și metaforele deslușesc o pană care mizează pe autenticitate și gălăgia emoției, fără să se ferească deloc, din fericire, de izul iubirii și durerii totale. În răspărul unor atitudini contemporane care reneagă dragostea celestă și caută realismul autentic al cărnii macre a vieții, poetul acestui volum vrea să pipăie măduva din oasele poeziei, să caute în viscerele limbajului, să se apropie cu nările de organele calde ale unui animal muribund, din care ies totuși flori. Surprinzător și cu o miză clară, poeziile urmăresc depășirea oricărui cadru facil, însăilând cu tandrețe o continuă poveste de dragoste și o căutare amarnică a unei iubite frapante, care repopulează lumea poeziei (și nu numai) cu înțelesuri și cuvinte pe care doar cei doi le știu, le aud și le îngroapă în timpanul lor de iarbă. De la noroaie la ceruri, acest strigăt după iubire și dintr-o prea mare singurătate (ca în poezia Toamnă: Pădurea se sufocă în aramă sfărâmicioasă,/ Dacă m-aș pierde în ea,/ Atât de singur aș fi,/ Încât/ O frunză/ Mi-ar putea cuprinde/ Firea.; sau Oftat: Toată viața mea/ Înseamnă zece secunde/ Din viața unei lebede ce moare.) ne reamintește de gustul romantismului, purtându-ne cu ușurință într-un univers al frăgezimii, plânsului lipit de lume, mângâierii inimii, cu mâinile adâncite în pieptul celuilalt și al vieții, până la contopire și scrâșnet de bucurie (poetul este, în acest caz, un bolnav care „scrie cu păsări și frunze”). Parcurgând volumul îți poți pune întrebarea dacă nu cumva dorința eului liric nu este cumva a tuturor, să ajungem în cer (prin tot ce suntem și facem, înainte de a ne neantiza fără urmă): Dacă pământul locuinței mele de chirpici/ Era luat dintr-un mal rupt, găurit, plin cu păsări,/ Nu m-ar fi așteptat țărâna,/ Ci cerul. - Simona Poclid