Tacere — Mihaela Perciun

Scriitura Mihaelei Perciun se distinge printr-un farmec aparte tocmai pentru că reflectă părți din cotidianitate, din realitatea imediată, reprezentând, cu un umor fin, caractere și comportamente din diverse straturi sociale. Fiecare poveste înfățișează o lume aparent rigidă, dar și firavă în același timp, unde evenimentele se produc într-un cadru banal ce se fisurează treptat sub presiunea unor conflicte interioare, traume sau frici. Prozele scurte adunate în acest volum sunt ca mici cartografieri ale unei realități marcată de o istorie vitregită, surprinzând detalii cu o acuitate antropologică, unde naratorul își asumă rolul unui observator scrupulos, dar și ludic totodată. Autoarea reușește să construiască personaje autentice, cu o arhitectură interioară bogată, care dezvăluie treptat întregul spectru de vulnerabilități ce animă de fapt narațiunea și-i conferă o dimensiune psihologică remarcabilă. - Constantin Ivanov Nu înțelegeam nimic din ce-mi zicea... Pentru că urla. Țipătul ei îmi spărgea timpanele. Se estompau toate sunetele, silabele, cuvintele. Cu greu am deslușit cum se acuza, că de ce m-a născut. Întreb și eu: de ce? N-a fost alegerea mea! S-a acuzat și de marea greșeală că și-a ascultat mama... că ar fi avut o cu totul altă viață... dacă nu s‑ar fi amestecat ea. Oi fi fost eu singura mare greșeală, de mi-o reproșează mie? Mi-o reproșează cu atâta răutate... de parcă m-aș face vinovat de toate nenorocirile ei... de parcă toate relele sunt din cauza mea.