Un ras ca un zgomot de sticle sparte

Cristina Draghici isi oficiaza poezia ca o zeita pe deplin sigura de puterea ei de a fi in lume. Ochiul ei imens, care se deschide pana la capat, cuprinde si inregistreaza totul: o inima mica, gasita in lazile de gunoi si tinuta cu grija in palme, fiinta pe care nu a nascut-o nimeni si care si-a generat singura placenta, fata care a privit cum visul, ca o cobra regala, a gasit jugulara, tesatoarea de trauma, femeia-citoplasma care capteaza lumina. Fiecare poem al ei e un manifest radical si totodata tandru, dar si un experiment la limita: survoleaza apele si coboara in subteran si, asemenea unei celule, poate lua forme infinite. Respira acea muzica despre care vorbea Angela Marinescu - "muzica din adancuri, sparta, care tine si de lume, si de univers, si de stele, dar si de pamint, de sange si de suferinta". Desi vulnerabila si fragila, vocea Cristinei Draghici nu ezita: matura si limpede, are forta raurilor care inving baraje si curajul celei care merge mai departe. O voce care vorbeste pentru fiecare dintre noi. Si ne inveleste protector in matase neagra. - Domnica Drumea Poezia Cristinei Draghici este un amestec de violenta si delicatete ce creeaza in mintea cititorului un spatiu acut senzorial in care scenele poetice se constituie corporal si atingerile ustura, dar seduc simultan. E multa tensiune si un strop de alienare, e tandrete si neputinta, e o prezenta hipervitala in mijlocul unei mari de absenta, iar absenta are memorie si o corporalitate fantomatica, dureroasa, rezultat al unei indelungate si mistuitoare interiorizari. E si mult erotism in cartea aceasta, dar un erotism tragic, cu atat mai straniu si mai ademenitor, poemele se desfasoara ca o serie de scurtmetraje japoneze in care cruzimea si senzualitatea se contopesc si identifica. Teritoriul explorat e acela al traumei mocnite si al singuratatii eliberatoare ce capata sens printr-o explozie a revoltei. O carte ce te face sa treci prin tot spectrul de emotii, sa simti, si te determina sa treci printr-o lectura de identificare, indiferent daca esti femeie sau barbat, empaticia sau cinicia, si sa constientizezi masura tragica a ceea ce in fond ne face umani: capacitatea de a ne sacrifica. - Cosmin Perta Cartea Cristinei Draghici imi aminteste de un pasaj dintr-un eseu de Adrienne Rich care spune ca noi nu suntem intrebarea sau problema altcuiva, noi suntem cele care punem intrebarea, noi suntem cele care punem problema. "Un ras ca un zgomot de sticle sparte" e un "ras al Medusei" al femeilor din periferia Europei, al tuturor femeilor care au fost, sunt si vor fi inaintea, dupa, in acelasi timp cu noi si datorita carora suntem, de fapt, aici. - Catalina Stanislav