Brancusi. O biografie legendara. Editie aniversara

La 150 de la naștere, o biografie de 810 pagini, scrisă la New York Public Library în decurs de 5 ani, îl aduce pe Brâncuși acasă. Spicuim, din Cuvântul înainte la ediția în limba română Calendarul - obiectiv - arată că de la apariția celei dintâi ediții a acestei cărți au trecut, nici mai mult, nici mai puțin, decât doisprezece ani! (Când, oare, vor fi trecut! și unde am fost eu în tot acest timp?!). Deși, de atunci, au fost mai multe intervenții să retipăresc lucrarea, am declinat aceste invitații, pline de bunăvoință de altfel. Mai mult: îmi aduc aminte reticența cu care am dat la tipar cartea atunci. Deși lucrasem la ea mai bine de cinci ani (fără nici un fel de pauze), îmi părea că, totuși, nu era „gata”. Deși dezgropasem sute de surse - literalmente -, care nu mai fuseseră niciodată valorificate în legătură cu Brâncuși (la New York frecventasem timp de cinci ani NY Public Library cu o îndârjire de care n-aș mai fi capabil în prezent), eram conștient că anume documente nu fuseseră încă făcute publice, nefiind puse, deci, la dispoziția cercetătorilor. În alt sens însă cartea era - atunci chiar - terminată. În timpul lucrului mai ales o idee m-a urmărit mereu. Confruntat cu marele, foarte marele număr de memorii pe care le-am dezgropat din atâtea și atâtea surse, s-a pus problema lăsării afară a multora din ele. Și atunci m-am întrebat dacă, păstrându-se structura de bază a cărții - cronologia, dar mai ales acele mari categorii conceptuale - „războiul”, „americani la Paris”, „dinner la Brâncuși”, „atelierul”, „din nou războiul” etc. - menite să fixeze în concepte culturale o existență, altminteri haotică precum viața însăși - nu s-ar putea scrie aceeași biografie folosindu-se alte intrări bibliografice decât cele dintr-o primă versiune. Evident, ar fi fost o încercare interesantă. Însă ar fi necesitat și ea vreun an sau doi de muncă, iar interesul ar fi stat mai mult în elucidarea multor probleme legate de arta biografică. Ideea însă m-a ajutat să-mi clarific o altă îndoială. Aceea a gradului de importanță al unor elemente primordiale biografiei. Anume, corespondența primită și cea trimisă. Oricât aș fi evitat să folosesc memoriile unora sau altora dintre martorii oculari, împărțindu-le între cele două variante, n-aș fi putut evita reproducerea câtorva corpusuri epistolare fără de care viața lui Brâncuși ar fi devenit neinteligibilă - ori aceste corpusuri sunt unice! De pildă, scrisorile lui John Quinn („patronul” său) către Brâncuși și răspunsurile acestuia din urmă, la care s-ar putea adăuga cele ale altor colecționari și, mai ales, ale celor care i-au organizat expozițiile personale (toate în America!): Edward Steichen, Walter Pach, Marcel Duchamp, Marius de Zayas, Agnes Meyer sau Joseph Brummer (unice și ele, evident). Am înțeles atunci că singurele lucruri care rămăseseră afară (din arhivele ce nu fuseseră făcute publice), erau marginale și adăugarea lor nu mai putea, eventual, decât să aducă câte o precizeze în detalii. Totuși, anumite corpuri de corespondență, neutilizate, lăsau doar schițate unele dintre relațiile sentimentale ale lui Brâncuși. Nu este greu de văzut că bibliografia cărții este în proporție de mai bine de 90%, de proveniență americană și în prefața ediției întâi am arătat de ce. Acolo nu mai era, deci, aproape nimic de adăugat. Chestiunea nu stătea la fel în privința arhivelor franceze. De atunci însă, cercetători de la Muzeul de Artă Modernă din Paris au împlinit această lacună cu câteva publicații pe care le