Maestro

Intr-un satuc pescaresc numit Streinkel, viata se deruleaza in ritmul mareelor si al bancurilor de sardine leganate de curenti. Multe vapoare acosteaza in micul port, pentru a-l lasa apoi in urma, dimpreuna cu casele de lemn a caror fatada e sculptata de vremea care se scurge si de oceanul neostoit. Dar cartea Maestro, scrisa si ilustrata de Thibault Prugne, nu monografiaza existenta si obiceiurile oamenilor de aici, ci se concentreaza asupra unui singur chip - cel al lui Teo. Baiatul a fost adoptat, la varsta de doi ani, de mesterul dulgher Lucien. Acesta remarcase dintru-nceput mainile fine ale copilului si s-a gandit ca ele ii vor fi de mare ajutor la impletitul navoadelor. Dar degetele lui Teo, precum si intreaga lui fiinta, erau facute pentru muzica, nu pentru ucenicie. Pentru acesta, chiar si zanganitul catargelor ori tipatul pescarusilor deveneau o melodie, iar prieten nedespartit ii era un charango, instrument adus din tinuturi indepartate si singura amintire ramasa de la parintii sai. Si totusi, Lucien incercase de nenumarate ori sa il determine pe Teo sa munceasca, punandu-l sa construiasca un vapor sau sa intinda franghii. Ba il trimisese chiar si la Scoala Oceanului, locul in care erau educati pescarii din sat, de unde se intoarse acasa cu titulatura de Pescar de duminica, dupa ce isi taiase undita in opt bucatele. Ultima optiune care-i ramase disponibila dulgherului era aceea de a-l pune sa aleaga buloanele pentru lemn si sa ii interzica totodata sa scoata si cea mai mica nota muzicala. Asa ca, de fiecare data cand avea ocazia, baiatul se avanta in larg pe ascuns, cantand la charango pana la caderea noptii. Singurii martori ai sunetelor care se inaltau in zare ii erau un far si pazitorul acestuia, Grizou, un batran straniu in jurul caruia s-au tesut numeroase legende. Astfel, satenii credeau ca muzica pe care o puteau auzi uneori in departare, la venirea serii, era cea a sirenelor pe care el le-a atras aproape de mal. Pe acestea, pana si Teo le putu auzi intr-o seara cand, aflat in mica lui barca, un cantec de o frumusete nemaiauzita il atrase spre tarm. Si, desi se temea ca va fi transformat in statuie, curiozitatea ii era prea mare; iar ceea ce avea sa i se infatiseze dinaintea ochilor i-a schimbat viata pentru totdeauna! Adevarul este ca, urmand acel cantec, baiatul se afla sub inraurirea muzicii si nu a unor fiinte mitologice, descoperind la tarm o caravana de muzicanti. Prezenta acestora i se parea magica atat prin stranietatea lor, cat si prin faptul ca, alaturi de ei, putea fi el insusi, traindu-si visul si simtindu-se ca acasa. Dar realitatea nu ii ofera prea mult ragaz pentru a se bucura de acest privilegiu nesperat, intrucat, in scurta vreme, noii lui prieteni se pregatesc sa plece spre alte zari, iar instrumentul ii este distrus, lasandu-l pe Teo complet deznadajduit. Si totusi, pentru ca a ales sa nu se teama de ceea ce nu cunoaste si pentru ca a refuzat sa se ralieze unei lumi lineare, Teo isi depaseste conditia. La inceput, prin fiecare nota muzicala perceputa in sunetele de ciocan sau in murmurul valurilor, iar apoi, prin curajul de a se avanta pe mare, alaturi de instrumentul sau. Din acest punct de vedere, perseverenta in a-si pastra inima deschisa pentru a auzi muzica si nerenuntarea il aduc mai aproape de a-si trai visul si-l salveaza de la o existenta mundana si incremenita in rutina. Si, in final, prin faptul ca accepta sa fie ajutat de Grizou, excentricul locuitor al farului, cel care-i reaminteste ca