Adancuri incolore

Dupa Montana, Alexandru Popescu revine in forta cu un nou roman, intitulat metaforic Adancuri incolore. Proza e inspirata de realitatile basarabene de azi, societatea moldoveneasca ezitand la o rascruce a istoriei, urmand sa aleaga intre Est si Vest. Subiectul e axat pe un sat cu o denumire profund simbolica - Molda. In centrul comunei vegheaza bustul viteazului voievod Dragos descalecatorul, iar administratia locala se agita febril pentru a marca 600 de ani de la fondarea asezarii. Atat doar ca, dupa sase secole de existenta, satul nu pare a avea viitor: tinerii il parasesc spre a-si cauta norocul in alta parte. Iar cei care raman sunt inghititi de mocirla unui trecut fara identitate descifrabila. Energia istorica, lansata spre viitor sub egida emblemei voievodale, e sabotata de alcoolism, violenta, hotie, coruptie si alte racile sociale. Asa ca adolescentul Dragos, un copil inca (si acest prenume vadeste un paralelism istorico-simbolic!), dispare absorbit de malul letal. Protagonistul romanului este Tudor Roibu, politist, deci om al puterii. Pare un sectorist vigilent, un tata iubitor si un familist grijuliu, intretinand o casa plina de belsug. Este insa un dur cu sine, dar si cu toti ceilalti din preajma sa, inclusiv cu fiica si sotia. Violent, arbitrar, samavolnic, crud pana la crima, el dicteaza climatul psihologic in familie si in comunitate. Legea locala e articulata dupa bunul sau plac. Isi atinge scopurile fentand, fie prin mita, fie prin intimidare. Satenii nu indraznesc sa-i infrunte hatarurile. Acest plan al cotidianului imediat, brutal, plat si lipsit de viitor are o suprastructura aerata bine gandita si ingenios imaginata artistic: Iazul cel Vechi (un hidronim cu vetuste dar sinistre conotatii!...), care pare un monstru fantastic ce inghite fapturi omenesti tinere (faza narativa ce ne aminteste prin ceva de mitul Andromedei), soimul e pasarea predestinarii, nunta e un spectacol galagios si dezinhibat, dar cu final mioritic s.a.m.d. Foarte subtil e jocul metaforico-simbolic derivat din acromatopsia de care sufera unul dintre eroii centrali ai prozei. Neculai Nepotu, supranumit generic Taranul, vede totul in cenusiu, lumea sa fiind una terna si neatractiva ca existenta umana (de aici si titlul cartii). Un terifiant soc psihologic il vindeca insa de daltonismul sau, sateanul ajuns ulterior in Olanda vede pentru prima data cat de frumoasa si multicolora poate fi viata. Prin Adancuri incolore, Alexandru Popescu ne propune un roman de o stringenta actualitate si cu o certa miza proeuropeana. - Eugen Lungu