Cortina somnului. Oameni si tenebre

Intunericul si-a pus inima intr-un colt de suflet si s-a aruncat in gol. A strapuns pamantul si oasele, razand cu hohote in timp ce se scufunda tot mai adanc, in timp ce fugea cu disperare din calea oamenilor. A plecat sa caute un intuneric mai profund si nu l-a gasit. Omul se vedea din departare. Intunericul se temea de tenebre, iar lumea se umplea de noaptea oamenilor. Intunericul se ascundea de propria frica, iar deasupra, noaptea se umplea de brutalitatea bipeda. Intunericul disparuse si, odata cu el, lumina aproape ca nu mai avea sens. Lumina existase ca opus al cortinei cu tenebre si acum, devenise ea insasi un fel de vid fara sens. Jos era amintire si tremur, iar deasupra, oroare si putreziciune, bocet si sange. Iar tenebrele aveau doua picioare...