Cronica unui lutier

Cronica unui lutier. Templul Reginei Vioara \n \n Ma numesc Mircea-Eugen Carbunescu, sunt de profesie violonist si dirijor. Ca multi alti romani, am plecat din sarmana patrie fara sa fiu pregatit sufleteste de schimbare. De cateva luni, de cand ma aflu aici, astept sa primesc un permis de sedere sa pot munci. Stiu sa cant la vioara, la pian, in orice formula, compun, dirijez, pot sa dau lectii de vioara, pian si sa dirijez coruri. In mai putin de o luna, trebuie sa-mi gasesc camera cu chirie, pentru ca locul pe care-l ocup in camin va fi dat altui aspirant la bunastarea occidentala. Starea actuala ma apasa, ma osteneste. Cu toate astea, am reusit sa compun un text muzical in engleza, o melodie preluata de o mare editura din Munchen, sub rezerva de a nu semna contractul, pana nu obtin dreptul legal de munca. Ma straduiesc sa scap de apasarea provizoratului, imi asez urechea pe suflet si aud cum imi sopteste cat datorez memoriei tatalui meu, Dumitru Carbunescu, si fiicei mele, Teo, Teodora, din prima casatorie cu Domnica Savovici. Ultima oara, cand am vazut-o, a fost pe peronul garii din Sibiu. Venise pentru cateva zile sa ma vada cu micutul ei Bruce in brate si urma sa se intoarca la Brasov, unde locuia cu sotul ei, pictorul Dan Ifrim. Mi-a facut multa placere si bucurie sa-mi vad primul nepot, cum zambea in caruciorul nou-nout pe care i-l cumparasem. La plecare, am condus-o la gara, am ajutat-o sa urce in tren, cu carut cu tot, iar eu am ramas pironit pe peron, cu sufletul bantuit de regrete. Nu eram singur, ma insotea Uwe, fiul meu din a doua casatorie cu Edda Wolf, cu care am trei feciori: Uwe, Mircea si Alexandru. Fiul cel mare, Uwe, singurul din familia intemeiata la Sibiu, ma intelegea, imi spunea Titi, nu tata, asa cum apropiatii ii spuneau tatalui meu, de care, azi, imi e atat de dor.