Female Readers in the Victorian Novel

În prezenta lucrare, focarul investigativ este dat de analiza tipologică a femeii-cititor postulată de trei romanciere victoriene - Charlotte Brontë, Emily Brontë și George Eliot - în Jane Eyre (1847), La răscruce de vânturi (1847), Adam Bede (1859), Moara de pe Floss (1860) și Middlemarch (1871-1872). Actul lecturii săvârșit de femeile ficționale ale romanului englezesc din perioada victoriană impune, fără îndoială, clarificări și delimitări. Cronologia interioară a textelor plasează biografia femeii-cititor din cele cinci texte-matcă emblematice pentru perioada victoriană într-un proces istoric, cultural, educațional și social mai larg care presupune, în Anglia secolului al XIX-lea, proliferarea cărților de toate felurile, diversificarea publicului cititor, relativizarea gustului pentru lectură, dar și polivalența tipurilor de plăcere și instruire oferite de aceasta. Intenția centrală a cărții este, așadar, de a formula o descriere integrală a noțiunii de „lectură”, revoluționată în epoca victoriană, când relația autor-carte-cititor a devenit imposibil de contabilizat, iar publicul feminin a devenit din ce în ce mai rafinat. Cartea se adresează nu numai angliștilor, ci - grație metodologiei exegetice utilizate - și publicului larg, nespecializat. Ce suflu nou li se poate adăuga unor figuri iconice ale literaturii engleze din secolul al XIX-lea și personajelor feminine create de condeiul romancierelor vremii, întoarse deja pe toate părțile? Răspunsul reprezintă un prilej oportun pentru această lucrare de a aduce în discuție, printr-o analiză orientată către cititor, funcția lecturii (active, productive, în ultima instanță, propulsând dorința beneficiarului de a scrie și de a rescrie orice fenomen complex care câștigă aprobarea etichetei de text) - pe scena unor schimbări identitare - în viața femeii-cititoare/intelectuale/educate și, prin extindere, în destinul psiho-cultural al femeii care citește, femeie atestată istoric și cultural. În spațiul vestic, interesul metodologic pentru actul lecturii (săvârșit de femei ficționale și istoric atestate deopotrivă) a atins, în ultimele decenii, nenumărate nuanțări și perfecționări. Cum interesul pentru femeia-cititor așa cum este reprezentată aceasta în romanul victorian este unul destul de slab în spațiul autohton, nu poate fi trecut sub tăcere nici țelul indirect al lucrării de a contribui la îmbogățirea poeticii lecturii. Alegerea celor cinci exemple lectoriale discutate pe larg în cadrul lucrării nu este deloc arbitrară. În jocul complex al citirii din cadrul celor cinci romane putem descoperi expansiunea conștiinței textuale (în accepția antropologilor culturali) engleze: fiecare text se referă ad infinitum la alte texte, obligând cititorul extern să (re)citească atât textul-matcă, cât și textele înglobate, aparținând predecesorilor. Scopul final al lecturii femeii-cititor este, așa cum fiecare mănunchi de ipoteze avansate în ultimele trei secțiuni ale cărții o va indica, auto-citirea – scrutarea sinelui prin noi forme de auto-cunoaștere și lizibilitate.