Arta de a nu sti sa scrii poezii

Arta de a nu ști să scrii poezii (al doilea număr cincizeci și șapte) \n \n Când am deschis poemele lui Pompilian Tofilescu, m-am gândit, o clipă, că ar fi trebuit să-l cunosc. Recunosc? Dar și orașele mici, poate fiindcă se visează mari, sunt, de bine, de rău, familii disfuncționale. Și cum copilăria e singura turistă responsabilă, ca Șeherezada, de numărul înnoptărilor, am lăsat-o să-și facă meseria de unică prejudecată vreo două ceasuri. Cât să „piratez” arta de a nu ști…, să ajung la coperta a IV-a. Unde, iată, îl recunosc pe Pompilian „în golul dintre pașii mei”, cum spune chiar el într-un frumos poem de aici. Golul, dacă vreți, dintre liniile de unire și liniile de pauză ce trasează axa drumului. Fiindcă la drumul mare ies pașii lui și, nepedepsiți, dansează pe pâinea și circul cuvenite oricărui cetățean onorabil al Poeziei. Iar din grația și dizgrația voită a lor se nasc autoportretele unui Papillon ce-și flutură aripile de fiecare dată când poetul care-l posedă trage adânc aer în piept. Și cititorul ce-i posedă poezia, aș zice, ca unul, din fericire, pățit. - Adrian Bodnaru Pompilian Tofilescu construiește în Arta de a nu ști să scrii poezii un traseu poetic amplu, dar care își dezvăluie adevăratul sens abia în final. Poemul „încheiere” funcționează ca o replică puternică și necesară la textul de deschidere, Arta de a nu ști să scrii poezii, contrazicând deliberat declarația de nesiguranță de la începutul volumului. Este un salt în gol asumat, cu toate riscurile pe care le presupune o asemenea expunere poetică, însă lui Pompilian Tofilescu i se deschide parașuta. Dincolo de ironie, ludic și frondă, poemele au imaginație, tensiune și autenticitate. Mai ales, autorul demonstrează o siguranță remarcabilă în folosirea limbajului poetic, iar această libertate expresivă recomandă volumul mai bine decât orice studiu critic. - Mihai Firică Dacă există un lucru care să te încânte mai presus în poeziile lui Pompilian Tofilescu, acesta e, desigur, prospețimea. Prospețimea viziunii, prospețimea metaforei, a ideilor străfulgerate sub care intuim candoare și o oarecare nostalgie. Autorul își începe volumul, paradoxal, cu negarea calității sale de poet, apoi trece, cu fiecare „antipoezie”, către o rescriere a sentimentelor întorcându-le uneori pe dos, privindu-le prin lupă sau fals definindu-le. Fiecare poem-trăire pare, în cele din urmă o treaptă a unei uriașe scări către cer, acel cer care atrage păsările cu o gravitație mai puternică decât a pământului (vezi poemul „de-a susul în jos”), iar imaginația autorului compune sâmburi de lumi absolut neașteptate. Pompilian Tofilescu e un poet al lucrurilor văzute altfel decât par, mai uimitoare în dezvăluirea lor, inducând în spiritul cititorului o copilărire neașteptată. - Mircea Liviu Goga